Piața Ovidiu – Ecoul exilului unui poet legendar
Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire/ Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui…
În urmă cu aproape două milenii, pe 20 martie (numită atunci Martius, fiind dedicată zeului Marte (Mars), zeul războiului, aceasta era prima lună a anului în calendarul roman vechi.) în anul 43 î.Hr, la 20 martie, în micul oraș italian Sulmo (Sulomona de azi) , într-o familie de cavaleri (equites) s-a născut Publius Ovidius Naso, cunoscut în România sub numele de Ovidiu. Destinul său avea să se împletească strâns cu cel al orașului Tomis, actuala Constanța, unde și-a petrecut ultimii ani de viață și unde a fost înmormântat în anul 17 d.Hr.
Ovidiu a studiat la Roma, dar a refuzat întodeauna să facă o carieră politică așa cum și-ar fi dorit tatăl său, el dorindu-și să trăiască prin poezie. Asta l-a și făcut faimos- arta! Pasiunea sa pentru scris l-a așezat lângă alți mari scriitori, bogați în idei și talent precum Horațiu și Virgiliu, iar inspirația operelor sale era de cele mai multe ori simbolul frumuseții – Femeia.
,,Poet de curte, amestecat în intrigile ei, suferind fara tarie de suflet napasta, asteptand iertarea cu glasul inecat in lacrimi, continuand sa aduleze pe tiranul care ar fi putut sa i-o acorde, soarta lui Ovidiu ne poate misca, dar nu ne inspira admiratie.Este unul din romanii care nu ne apar cu trasaturile de maretie ale eroilor lui Titu-Liviu.Nu este o statuie, dar tocmai pentru acest motiv este un om, si de aci provine interesul psihologic si social al cazului sau, capabil sa inspire pe un povestitor modern.In figura lui traieste lungul amurg al imperiului roman care, in timp ce isi ducea armele pe taramuri indepartate, supunandu-le si istovindu-le, murea pe incetul acasa prin excesul de desfatari, in timp ce sclavii se trezeau la viata, iar dincolode granitele din ce in ce mai slab pazite cresteau popoare simple si viguroase, menite sa asigure si ele viitorul omenirii. Soarta l-a facut pe Ovidiu sa cunoasca elementele acestui contrast si ale marei tensiuni care subliniaza ultima perioada din viata poporului roman,l-a purtat din Roma voluptoasa in mijlocul barbarilor aspri, dar nu l-a facut niciodata sa inteleaga ce drama se petrecea in lume.”(Tudor Vianu)
Puiu Enache îl cataloghează pe ilustrul poet latin ca fiind „primul mare liric din spațiul pontic“, iar Tudor Arghezi a afirmat că Ovidiu a fost „marele nostru strămoș de limbă, de scriere și de sânge – poet al nostru ca și Eminescu.“
Asemenea altor nobili romani, Ovidius a călătorit în Grecia și Asia Mică, aprofundându-și cultura și educația. Datorită talentului și erudiției sale, a ajuns în cercul apropiat al împăratului Augustus, însă această apropiere avea să-i aducă și exilul.
Ovidiu s-a căsătorit de tânăr și a trecut prin mai multe căsnicii, însă cea care i-a fost alături în momentele dificile a fost cea de-a treia soție. La momentul plecării sale în exil, a fost nevoit să o lase în urmă, fără a ști că nu o va mai revedea niciodată. Deși soarta l-a despărțit de familie, fiicele sale, căsătorite în familii senatoriale de prestigiu, au continuat să trăiască în lumea rafinată a aristocrației romane.
Înainte de exil, Ovidiu era un om respectat și admirat, nu doar pentru talentul său literar, ci și pentru rafinamentul și cultura sa vastă. Cunoștea la perfecție latina și greaca, fiind un poet extrem de versatil, capabil să îmbine eleganța expresiei cu o finețe psihologică remarcabilă. Tema centrală a creației sale era iubirea, pe care o trata într-un mod sofisticat și adesea îndrăzneț.
Poeziile sale, pline de farmec și inteligență, circulau în cele mai înalte cercuri ale societății romane. În saloanele aristocratice, versurile sale erau recitate cu entuziasm, uneori chiar de către poetul însuși, care își fascina audiența prin stilul său inconfundabil. Ovidiu nu era doar un scriitor, ci și o personalitate carismatică, un om apreciat pentru conversația sa spumoasă și pentru umorul său subtil. Faima lui se extinsese mult dincolo de granițele Romei, însă nici acest prestigiu nu l-a putut salva de decretul de exil impus de împăratul Augustus.
Astfel, în anul 8 d.Hr., Ovidiu a fost trimis la marginea Imperiului Roman, pe țărmurile Pontului Euxin, fără a se mai întoarce vreodată la Roma.
Se cunosc prea puține despre viața scriitorului, însă biografia lui stă în operele lui, în versurile lăsate moștenire înaintașilor. De fapt, Ovidiu a ascuns întotdeauna în creațiile sale indicii despre viața pe care a trăit-o și despre experiențele sale.
Motivele exilului: „Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire/ Pierdutu-m-a./Pe-a doua n-o pot destăinui...”
În luna decembrie a anului 8 d.Hr, Ovidiu este smuls brusc din mijlocul familiei, al prietenilor și al admiratorilor săi și silit să plece spre Tomis, actuala Constanța, un oraș aflat la marginea Imperiului Roman, pe coasta de apus a Mării Negre. Exilul său nu a fost consecința unei condamnări judecătorești și nici a unei dezbateri publice în Senat, ci a unei decizii directe a împăratului Augustus, luată într-un cadru restrâns. Ovidiu descrie momentul ca pe o scurtă întrevedere între patru ochi, în urma căreia a fost emis un edict care-l trimitea departe de Roma.
Deși a fost condamnat la relegare, cea mai ușoară formă de exil, păstrându-și averea și drepturile cetățenești, Ovidiu a resimțit pedeapsa ca pe o tragedie. Tomis era un teritoriu unde stăpânirea romană nu era încă ferm consolidată, iar climatul aspru și obiceiurile locului i s-au părut ostile. Poetul și-a exprimat repetat suferința în elegiile din exil, "Tristele" și "Ponticele", unde a cerut grațierea și a evocat durerea singurătății.
Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui...
Cauza reală a exilului rămâne, până astăzi, un mister greu de dezlegat. Lipsa unor surse istorice contemporane complică înțelegerea motivului condamnării sale. Tacit și Suetoniu, istorici care au avut acces la arhivele oficiale ale Romei, nu menționează explicit motivul exilului. Singurul izvor rămas este propria operă și versurile cu mesaje ascunse ale poetului, dar chiar și acolo, Ovidiu evită să ofere detalii clare, sugerând că a fost obligat să păstreze tăcerea asupra motivelor reale.
În mai multe pasaje, Ovidiu menționează că exilul său a fost cauzat de un amestec fatal de poezie („carmen”) și o greșeală personală („error”). Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicţie cu principiile morale stricte ale împăratului, deşi această operă fusese publicată cu câţiva ani mai înainte. Ovidiu a spus ulterior că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”, iar cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus. O altă ipoteză ar fi, așa cum reiese din scrierile sale, că poetul ar fi fost martor la o crimă sau de vină ar fi fost versurile erotice dedicate curtezanelor și nu femeilor nobile.
Totuși, dorința de a se întoarce acasă a mocnit permanent în inima lui Ovidiu care a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obţină graţia lui Augustus.
Scrisorile sale din exil au constituit un apel disperat la mila imperială. Într-una dintre epistole, adresată unui prieten de la Roma, Ovidiu cere intervenția acestuia pe lângă Augustus pentru a-i obține iertarea, dar în același timp îl sfătuiește să nu amintească motivul real al pedepsei, pentru a nu răni din nou orgoliul împăratului. Astfel, exilul lui Ovidiu rămâne una dintre cele mai enigmatice condamnări din istoria literaturii. Toate încercările și rugămințile sale scrise au rămas lipsite de succes şi chiar după moartea lui Augustus, pentru că nici urmaşul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
TRISTELE
Aici nu-i belșug de cărți care să mă atragă și din care să-mi hrănesc
Mintea; în locul cărților răsună arcul și armele
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înțeleagă poeziile,
Daca i le-aș citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
Și poarta închisă depărtează pe dușmănoșii geți.
Adesea întreb despre vreo vorbă, de un nume sau loc,
Dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice(…)
(Ovidiu. Cele mai frumoase poezii, Editura Albatros, 1969)
În eseul „Patria, la Ovidiu“, Valeriu Petrescu subliniază, prin numeroase citate, că dragostea față de patrie reprezintă o temă centrală în opera pontică a lui Ovidiu (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 95), evidențiată prin „duioase elegii în care Ovidius își plânge durerile surghiunului și nostalgia patriei pierdute“. De asemenea, în revista „Pontice“, D. Stoicescu nu ia în considerare ipotezele consacrate privind cauzele relegării lui Ovidius, susținând în schimb că exilul la Tomis a fost determinat de geniul său poetic (ingenio meo perii), aflat în opoziție cu Cultul Augustal. Scrisorile din exil sunt descrise ca „monoloagele, replicile viforoase ale eternei, adevăratei dureri a umanității, adânc rănită de nedreptate“. Printr-o analogie ușor forțată, autorul îl compară pe Ovidius cu filosoful Socrate, având în vedere tragismul destinelor lor (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 96).
Sosirea în Tomis: Viața în exil prin ochii scriitorului
Ovidiu și-a repetat permanent suferința în elegiile din exil și era destul de clar că nu-și putea găsi locul în orașul Tomis, departe de familie și de soția lui căreia nu s-a oprit din a-i scrie versuri pe hârtie, ca un semn că oricât de mare ar fi distanța dintre ei, conexiunea a rămas aceeași. Astfel, poeziile sale devenisere o punte de comunicare mentală între poet și cei care erau departe de el. Acesta se descrie drept „cărunt”, cu „sufletul obosit” și cu puterea slăbită, semn că singurătatea l-a marcat nu doar psihic, ci și fizic – poetul îmbătrânise înainte de vreme. Probabil că lacrimile și suferința sa interioară au ținut locul trecerii timpului, într-un ritm accelerat, care i-a cuprins trupul tânăr și l-a transformat mai devreme decât ar fi fost firesc.
Scrisori din Pont Soției
Părul îmi încărunțește de-acuma, în scapătul vieții,
Crețuri încep a-mi brăzda îmbătrînitul obraz;
În obositul meu trup se topesc și puterea, și vlaga;
Nu-mi mai plac jocuri zglobii ce-n tinerețe-mi plăceau.
De ți-aș ieși cumva-n cale, deodată, tu nu m-ai cunoaște,
Pînă-ntr-atît m-a schimbat vîrsta cu-a` ei năruiri!
Anii sînt vina, e drept; mai e însă și-o altă pricină:
Zbuciumul meu sufletesc, necontenitul meu chin.
Dacă amaru-ndurat și nu anii trăiți mi-ar da vîrsta,
Chiar decît Nestor aș fi, crede-mă, zău, mai bătrîn!
Vezi tu cum pe-nțelenitele-ogoare puternicii tauri
Sînt doborîți de istov? Și ca ei cine-s mai tari?
Brazda întoarsă mereu, nelăsată o vreme pîrloagă,
Prinde-a se secătui de ne-ncetate rodiri
Dacă fugarul în Circ va lua parte într-una la-ntreceri
Fără răgaz alergînd, foarte curînd va pieri.
Oricît de trainică-ar fi, de n-o tragi pe uscat niciodată,
Nava pe valuri mereu se va desface în larg.
Astfel și eu sub noianul de rele ce nu mai au capăt,
Fără putere mă simt și de-pe-acuma bătrîn.
E priitoare la trup, folosește și minții, odihna;
Munca, de nu ți-o măsori, macină minte și trup.
Vezi tu feciorul lui Eson venind prin aceste ținuturi
Ce mare slavă avu la-ndepărtații urmași!
Dar mai ușoară i-a fost ca a mea, și mai mică, isprava,
Dacă-adevărul nu e sub a lui faimă ascuns.
El a plecat către Pont, fiind mînat de vicleanul Pelias,
Rege stăpînitor doar pe-al Thessaliei plai.
Mie mi-aduse pierzarea mînia lui Cezar, de care
Tremură-ntregul pămînt, din răsărit la apus.
E mai departe de jalnicul Pont ca Hemonia, Roma;
Drumul ce el străbătu mult mai scurt fu ca al meu.
El pe fruntașii ahei cei mai vajnici i-avu ca tovarăși:
Cînd am plecat în surghiun, m-au părăsit ai mei toți.
(Ovidiu.Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, 1969, pg. 163)
Dincolo de dorința sa de a înduioșa inimile celor aproapiați și ai cezarilor care îl țineau departe de Roma, plângerile lui Ovidiu reflectă și realitățile dure ale exilului său. Acum, poetul se vede nevoit să îndure un climat ostil și o societate străină. În scrierile sale, descrie Tomisul ca pe un loc al frigului cumplit: „De frig, barbarii își pun pe ei cojoace,/Își pun ițari: nu-și lasă decât obrazul gol;/Iar țurțurii de gheață le zuruie în plete,/De alba promoroacă scânteie barba lor.”
Pe lângă asprimea vremii, Ovidiu conturează portretul unui popor războinic, despre care scrie că „Nu este neam pe lume mai barbar decât geții”. Modul lor de viață pare strâns legat de război și jaf, fapt subliniat în versurile: „Aici, ordii de barbari te-amenință cu jafuri/Și cu război: rușine li-i altfel a trăi!”. Tot el notează cu uimire rapiditatea atacurilor acestora: „Când nu te-aștepți, ca stolul de păsări vin dușmanii:/Abia-i zărești și-ndată cu prada s-au și dus.”
Deși nu era deprins cu armele, poetul descrie în detaliu tacticile geților, comparându-le cu cele ale războinicilor nomazi din stepele Asiei. Observă că „Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuți./Săgețile lor zboară departe, pân’ departe,/Și toată-mprejurimea călări o pustiesc.”, iar un detaliu recurent în scrierile sale este utilizarea săgeților otrăvite: „Ca ei să facă moartea mai crudă, mai cumplită,/Cu fiere de șerpoaică își ung a’ lor săgeți.”
Ovidiu evocă și un episod istoric legat de cetatea Egisos (Tulcea), unde geții s-au ridicat împotriva regatului odris: „Când geții, fără veste măcelărind pe-odrisii/De-acolo, ridicară spre rege arma lor,/El, marele lui nume sporindu-l cu virtutea,/Încins de oaste multă, sosi numaidecât/Și nu plecă de-acolo decât atunce numai/Când înecă în sânge pe geții vinovați.”
Un alt aspect crucial al exilului său este bariera lingvistică. Poetul se plânge de dificultatea de a se înțelege cu localnicii: „Și ei vorbesc o limbă corcită între dânșii:/Nu pot decât prin semne cu ei să mă-nțeleg./Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime/Și geții râd ca proștii de graiul meu latin.”
Cu timpul, însă, reușește să se adapteze: „Chiar limba mea de-acasă mi-e teamă c-am uitat-o,/Căci astăzi ca sarmații și geții eu vorbesc.” După șase ani petrecuți la Tomis, notează: „Eu, de-atâta vreme, și limba le-o vorbesc” și chiar afirmă că „... am scris în graiul getic,/Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!”. Dacă aceste scrieri ar fi supraviețuit, cu siguranță ele ar fi fost o sursă neprețuită pentru înțelegerea limbii geților.
(…) Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latinești
Și că în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.
Surgiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
Și să despic cu nava marea scitică.
Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.
Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.
(Ovidiu, Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, 1969)
Despre opera lui Ovidiu, Petru Vulcan afirmă: „Ni se pare că ne uităm în adâncimea trecutului strămoșilor noștri și zărim splendoarea și mărirea lor. “ (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 94).
Nicolae Lascu consemnează, în ampla sa monografie Ovidiu – omul și poetul, existența unei legende populare din spațiul pontic, dedicată marelui exilat și legată de Insula lui Ovidiu. Povestea amintește despre o vreme când „Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ“, ajungând într-un sat aflat pe locul actualului lac Siutghiol. Locuitorii, oameni răi și neprimitori, i-au respins, dar un străin „venit din mari depărtări, tocmai de la Râm“, pe nume Ovidiu, cunoscut pentru „sufletul bun și darnic și o minte tare isteață“, i-a adăpostit alături de o bătrână văduvă săracă. Ca răsplată, călătorii divini au transformat laptele vacii sterpe a femeii într-un dar miraculos, însă dimineața următoare satul a fost înghițit de un lac cu „apă dulce și albă ca laptele“, singura supraviețuitoare fiind casa ospitalierei văduve. Uimit de această minune, Ovidiu „a încremenit pe loc și s-a prefăcut într-o statuie“, care a fost dusă în orașul apropiat, în timp ce lacul și-a primit numele de Siutghiol, iar locul casei văduvei a devenit Insula lui Ovidiu (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, 2008, pag. 97).
O variantă a legendei, relatată de Titus Cergău în Insula lui Ovidiu, păstrează aceleași teme fundamentale – exilul, pedeapsa divină și metamorfoza poetului – dar îl prezintă pe Ovidiu ca pe „căpetenia sătenilor“, pe care îi conducea „cu vorbe și sfaturi, cu toate că venise din locuri îndepărtate“. Mâniat de răutatea oamenilor, Dumnezeu ar fi scufundat satul peste noapte, lăsând doar casa poetului neatinsă, transformată într-o insulă. În zorii zilei, privind din fereastră și văzând în jur doar apă, Ovidiu „s-a înspăimântat atât de mult, încât a rămas pe loc stană de piatră, ca o statuie“, fiind ulterior dus la Constanța, unde bătrânii spun că încă mai poate fi văzut (Titus Cergău, Insula lui Ovidiu, Editura Sport-Turism, 1979, pag. 39-40).
Aceste relatări demonstrează cum, în imaginarul popular, figura lui Ovidiu a fost modelată de specificul fiecărei epoci. Fie că este evocat drept „un împărat grec“ ce a trăit pe Insula Siutghiol, fie că apare ca „un sfânt“, potrivit viziunii medievale, sau ca un „străin venit de pe meleagurile Tibrului“, aproape de adevărul istoric, esențială rămâne persistența mitului său în memoria colectivă, ancorându-l definitiv în peisajul dobrogean (Idem, pag. 35-36).
Moștenirea lăsată Constanței
Ovidiu, poetul exilat la Tomis, nu doar că și-a trăit ultimii ani pe țărmurile Pontului Euxin, dar și-a lăsat o amprentă culturală care persistă până astăzi în Constanța. Trimis de împăratul Augustus într-un colț îndepărtat al Imperiului Roman, Ovidiu a transformat exilul într-o operă literară remarcabilă, creând lucrări precum Tristele și Ponticele, în care și-a exprimat melancolia, dorul de Roma și încercările de a înțelege și de a se adapta la lumea geto-dacică din Tomis.
Piața Ovidiu a fost inima vieții economice, politice și culturale a orașului. DiscoverDobrogea notează într-un articol că aici se desfășurau tranzacțiile comerciale, era loc de promenadă pentru locuitori și un punct de întâlnire pentru oficialități.
Statuia lui Ovidiu – ridicată, dărâmată și pusă la loc
Realizată de sculptorul italian Ettore Ferrari în 1887, statuia lui Ovidiu a devenit un simbol al pieței. În timpul Primului Război Mondial, a fost dărâmată de trupele bulgare, dar salvată de ofițerii germani și adăpostită în subsolul Palatului Comunal. Ulterior, autoritățile române au reinstalat-o, schimbându-i orientarea cu fața spre mare.
Această incursiune în trecutul Pieței Ovidiu ne ajută să înțelegem mai bine rolul său în istoria Constanței și transformările prin care a trecut de-a lungul timpului.
Statuia din bronz îl înfățișează pe poetul latin într-o postură meditativă, surprinzând solemnitatea poetului exilat. Momentul dezvelirii sale, în august 1887, a fost un eveniment marcant pentru oraș, transformându-se într-o adevărată sărbătoare la care au luat parte locuitorii Constanței, alături de prefectul Remus Opreanu, cel care a inițiat „Comitetul pentru statuia lui Ovidiu”.
Așezată pe un soclu din marmură albă, statuia este însoțită de o placă inscripționată cu o strofă din Tristele:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent.
O, tu, ce treci pe aice, dac-ai iubit vreodată
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin!”
Inițial, statuia era orientată spre nord, însă în 1921, odată cu ridicarea Palatului Primăriei, a fost mutată în locul unde se află și astăzi. În timpul ocupației germano-bulgare dintre 1916 și 1918, armata bulgară a încercat să o ia ca pradă de război, dar intervenția unor ofițeri germani a împiedicat acest demers. Până la revenirea administrației românești, în noiembrie 1918, statuia a fost protejată în subsolul Primăriei.
În 1925, o replică identică a fost instalată în orașul natal al poetului, Sulmona. După 1970, statuia a trecut printr-un proces de restaurare, însă nu întotdeauna realizat corespunzător. Astfel, Ovidiu nu este doar o figură a literaturii latine, ci și un simbol al identității culturale a Constanței. Prin operele sale, el a imortalizat imaginea Tomisului antic, iar orașul modern îl celebrează în continuare prin monumentele și spațiile publice ce-i poartă numele.
Atmosfera de altădată
Piața Ovidiu din Constanța a fost, la începutul secolului XX, un loc vibrant, unde terasele erau frecventate de localnici și turiști deopotrivă. Aici, vizitatorii se bucurau de delicii precum cafeaua la nisip, baclavale, covrigi, bragă și plăcintele dobrogene, reflectând diversitatea culturală a regiunii.
După 1878, odată cu revenirea Dobrogei la România, zona a cunoscut o dezvoltare semnificativă, devenind centrul urbanistic al Constanței
Adolf Linz, primul arhitect al orașului Constanța: „Aici pe teren se poate citi istoria orașului”
Adolf Linz, arhitect austriac stabilit în Constanța la sfârșitul secolului al XIX-lea, a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea arhitecturală a Pieței Ovidiu. În calitate de arhitect-șef al orașului între 1891 și 1923, Linz a proiectat numeroase clădiri care au definit caracterul zonei.
Contribuțiile lui Adolf Linz în Piața Ovidiu:
1.Casa Torosian: Construită în 1900 pentru omul de afaceri armean Nazaret Torosian, această clădire somptuoasă avea parter, două etaje și mansardă. La parter funcționa cafeneaua de lux "Bristol", iar la etaje se afla un hotel de prestigiu. Din păcate, clădirea a fost demolată în 1985.
2.Clădirea din Piața Ovidiu nr. 6: Ridicată în 1890, această clădire era compusă din două corpuri simetrice, unite, cu spații comerciale la parter. Deși a suferit modificări de-a lungul timpului, structura originală se păstrează și astăzi.
3.Frontul estic al Pieței Ovidiu: Linz a proiectat majoritatea clădirilor de pe latura estică a pieței, contribuind la un aspect unitar și estetic al zonei. Multe dintre aceste clădiri au fost demolate în perioada comunistă, însă influența sa asupra arhitecturii pieței rămâne notabilă.
Situația actuală a clădirilor proiectate de Linz:
Astăzi, puține dintre clădirile proiectate de Adolf Linz în Piața Ovidiu mai există în forma lor originală. Demolările din perioada comunistă și transformările ulterioare au schimbat semnificativ aspectul zonei. Cu toate acestea, unele clădiri au fost reabilitate sau transformate pentru a servi noi funcțiuni:
- Reabilitări recente: Unele clădiri istorice din Piața Ovidiu au fost renovate pentru a găzdui spații comerciale, restaurante sau instituții culturale, păstrându-se astfel patrimoniul arhitectural al zonei.
- Transformări funcționale: Anumite imobile au fost adaptate pentru a servi nevoilor contemporane, cum ar fi transformarea unor clădiri în spații comerciale moderne, păstrând totodată fațadele istorice.
Astfel, chiar dacă multe dintre creațiile lui Adolf Linz din Piața Ovidiu nu mai există, influența sa asupra arhitecturii și dezvoltării zonei rămâne evidentă, iar eforturile de reabilitare și conservare contribuie la păstrarea moștenirii sale arhitecturale.
Ce mai găsești acum în Piața Ovidiu ?
1. Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța
Dominând piața, acest muzeu este găzduit într-o clădire impunătoare, cunoscută inițial sub numele de Palatul Comunal. Construcția a început în 1911, după planurile arhitectului Victor Ștefănescu, și a fost finalizată în 1921. Inițial, a servit drept sediu al Primăriei Constanța, iar din 1977 adăpostește muzeul, care prezintă artefacte ce ilustrează istoria Dobrogei din preistorie până în perioada modernă.
2. Edificiul Roman cu Mozaic
Descoperit în 1959, acest complex arheologic datează din secolul al IV-lea d.Hr. și reprezintă o clădire romană decorată cu mozaicuri impresionante. Edificiul era parte a unui ansamblu comercial și oferă o perspectivă asupra vieții economice și sociale din Tomis în perioada romană
3. Moscheea Carol I
Situată în apropierea pieței, Moscheea Carol I a fost construită între 1910 și 1913, la inițiativa regelui Carol I, pentru a servi comunitatea musulmană din Dobrogea. Edificiul îmbină elemente arhitecturale egiptene și bizantine și este un simbol al diversității culturale și religioase a regiunii.
4. Casa Damian
În 1894 s-a construit casa cu două niveluri a lui Alice Wegener, cu orientarea spre faleza portului. Clădirea, simbol al prosperității, a fost achiziționată, ulterior, de familia de armeni Damadian. În 1950, casa a fost naționalizată și a devenit sediul unor întreprinderi, iar de-a lungul timpului, a suferit numeroase transformări. În 2004 a fost restaurată, intrând în posesia unui cetățean norvegian.
5.Casa Hrisicos
Casa Hrisicos este o clădire emblematică situată în Piața Ovidiu din Constanța, recunoscută pentru stilul său eclectic ce îmbină elemente neoclasice dominante cu influențe Art Nouveau. Proiectată de arhitectul francez Louis Givert, clădirea a fost construită la începutul secolului al XX-lea și a servit inițial ca hotel și restaurant de lux, devenind rapid un punct de referință în viața socială a orașului.
De-a lungul timpului, Casa Hrisicos a trecut prin diverse transformări și a avut multiple destinații, inclusiv sediu de bancă. Cu toate acestea, arhitectura și detaliile originale ale clădirii au fost păstrate în mare măsură, menținându-i farmecul istoric. În prezent, Casa Hrisicos funcționează ca un hotel de 4 stele, oferind 23 de camere amenajate cu atenție la detalii, care îmbină decorul istoric cu elemente moderne.
Situată în centrul vechi al Constanței, în Piața Ovidiu, locația sa permite accesul facil la principalele atracții ale orașului, precum Muzeul de Istorie și Arheologie, Cazinoul Constanța și plaja Modern.
Renovarea recentă a clădirii a pus accent pe estetica originală, păstrând caracteristicile unice ale construcției, în timp ce a integrat soluții inovatoare ale secolului XXI. Astfel, Casa Hrisicos continuă să fie un reper al ospitalității în Piața Ovidiu, oferind oaspeților săi o experiență ce îmbină istoria bogată cu confortul modern.
Mai multe informații puteți găsi accesând link-ul : https://casa-hrisicos.ro/despre-noi/
6.Catedrala Arhiepiscopală
Arhiepiscopia Tomisului este continuatoarea vechii Episcopii a Tomisului, atestată documentar încă din secolul al III-lea, când episcopul Evanghelicus este menționat în izvoarele istorice (anul 290). Începând cu anul 325, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Episcopia Tomisului a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie, având sub jurisdicție întreaga provincie Sciția Minor (Dobrogea de astăzi). Aceasta a fost condusă de arhiepiscopi importanți precum Vetranion, Gherontie și Teotim I, iar în secolul VI a devenit Mitropolia Tomisului.
După prăbușirea stăpânirii romane în Dobrogea (602), organizarea bisericească a continuat, deși scaunul mitropolitan s-a mutat temporar la Vicina (Păcuiul lui Soare) în secolul XIII. În 1359, mitropolitul Iachint de Vicina s-a mutat la Curtea de Argeș, punând bazele Mitropoliei Țării Românești, iar Dobrogea a intrat sub jurisdicția Mitropoliei Dristrei.
Arhiepiscopia Tomisului a fost reînființată în 1923 ca Episcopia Constanței, iar în 1975 a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie de către Patriarhia Română. Astăzi, Arhiepiscopia Tomisului continuă tradiția bisericească veche de peste 1700 de ani, având sediul în Constanța și fiind una dintre cele mai importante eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române.
7. Clădiri istorice
Piața Ovidiu este înconjurată de numeroase clădiri istorice care reflectă arhitectura de la începutul secolului XX. Deși unele au fost afectate de trecerea timpului, multe dintre ele păstrează farmecul de odinioară și contribuie la atmosfera distinctă a pieței.
Misterul mormântului lui Ovidiu
Profesorul și cercetătorul Nicolae Gostar (1922–1978) a susținut, într-un articol publicat în 1970 în revista Pontica a Muzeului de Istorie și Arheologie Constanța, că Publius Ovidius Naso a fost înmormântat în cetatea Tomis, unde și-a petrecut exilul.
Concluzia care se trage din cele trei inscripții este că dorința celui exilat la Tomis i s-a împlinit, respectiv punerea epitafului, pe care el însuși l-a scris, în versuri, iar inscripția de la Abrittus constituie dovada certă că încă în secolul IV monumentul funerar al poetului se mai păstra la Tomis și, că, probabil, a dispărut odată cu căderea orașului, care a avut loc la sfârșitul secolului VI sau începutul secolului VII, când vechea cetatea pontică a devenit o imensă ruină, scria acesta.
Mai exacr, este vorba de o serie de descoperiri epigrafice care par să sprijine această ipoteză. În 1960, în zona fostei gări din Constanța, a fost găsit un fragment de stelă funerară ornamentată cu lujeri, ciorchini și frunze de viță-de-vie. Inscripția conținea formula „d(iis) M(anibus)“ și un text care amintea de epitaful poetului din Tristele, fiind datată în secolele II–III. O inscripție similară a fost descoperită la Turtucaia (situat pe malul drept al Dunării, vis-a-vis de Oltenița, România.) și publicată în 1936, începând cu aceeași formulă și continuând cu versuri ce evocau epitaful lui Ovidius. De asemenea, la Abrittus (azi Razgrad, Bulgaria), a fost descoperită o altă inscripție cu același început, datată în secolul IV.
Aceste epitafe ridică două posibile interpretări: fie versurile lui Ovidius erau cunoscute și recitate de populația romană din Moesia Inferioară, fie mormântul său era un punct de referință în zonă, influențând inscripțiile funerare ale locuitorilor. Este relevant faptul că expresia hic ego qui iaceo (Aici sunt eu, cel care zac) nu apare nicăieri în afara acestui spațiu geografic. În plus, existența altor inscripții inspirate din operele poetului este confirmată de descoperiri la Stabiae și Roma. Un detaliu inedit îl constituie un graffiti descoperit pe peretele termelor din Herculaneum, care spunea doar atât: „Vei muri la Tomis“. Deși formularea este brutală, ea indică faptul că exilul lui Ovidius era încă subiect de interes în acea perioadă. Această inscripție, cunoscută de specialiști sub codul CIL IV 10595, s-a șters complet între timp.
Întrebarea unde se află mormântul lui Ovidius rămâne una controversată, uneori chiar ironizată în mediul academic. În perioada 1956-1964, când dezvoltarea urbană a permis săpături arheologice ample în zone centrale ale Constanței, Vasile Canarache nu a identificat nicio urmă a acestui mormânt. Din punct de vedere arheologic, el ar fi trebuit să fie situat în necropola elenistică principală a cetății, care se întindea la limita orașului din vremea poetului. Poziția exactă a zidului antic al Tomisului rămâne necunoscută, dar este probabil că acesta era situat mai în interiorul peninsulei decât fortificația medievală otomană ce i-a succedat.
După moartea lui Ovidius, orașul s-a extins peste necropola elenistică, care depășea perimetrul fortificației târzii și se întindea de la Poarta 3 Port până spre plaja Modern, incluzând și zona Teatrului Fantasio. În această regiune, necropola elenistică (numită necropola 1) și cea romană (necropola 2, folosită în secolele II-III) se suprapun parțial, ceea ce înseamnă că mormântul poetului ar putea fi situat în apropierea fostei porți de nord-est a orașului. Dacă această ipoteză este corectă, atunci el s-ar afla undeva la nord de actualul Parc al Primăriei, dincolo de Bulevardul Ferdinand.
Totuși, această teorie rămâne speculativă. În cetatea târzie sunt documentate cinci porți, însă nu se știe exact câte existau în perioada exilului poetului, ceea ce face imposibil de stabilit câte drumuri principale traversau orașul și dacă mormântul său ar fi putut fi amplasat pe unul dintre aceste trasee. Astfel, deși dovezile epigrafice și arheologice sugerează că dorința lui Ovidius de a fi înmormântat la Tomis s-a împlinit, amplasarea exactă a mormântului rămâne un mister neelucidat.
Cum ajungi în Piața Ovidiu?
Pentru a ajunge din Năvodari sau stațiunea Mamaia Nord în Piața Ovidiu din Constanța, aveți la dispoziție mai multe opțiuni de transport:
- Microbuze din Năvodari către Constanța: Companiile JTA Trans-Group SRL și TranSEvren operează curse zilnice între Năvodari și Constanța, cu aproximativ 69 de plecări pe zi. Prima cursă pleacă la ora 01:30, iar ultima la 21:55. Durata călătoriei este între 30 și 50 de minute, în funcție de oră și trafic.
Puteți consulta orarul, accesând link-ul: Autogari.RO+2Autogari.RO+2Metro Usor Forum+2
- Autobuze CT BUS din stațiunea Mamaia- Constanța către Piața Ovidiu:
Cea mai apropiată stație de Mamaia Nord este cea din stațiunea Mamaia, la doar 10 minute de mers pe jos.
De aici puteți urma următorul traseu :
1. ![]() | 2. ![]() |
3. ![]() | 4. ![]() |
De asemenea, odată ajunși în Constanța, mai puteți utiliza și alte linii de autobuz operate de CT BUS (https://www.ctbus.ro/) pentru a ajunge în Piața Ovidiu precum : 42, 44 și 51. De exemplu, linia 42 circulă pe traseul Tomis Nord - Centru - Portul Tomis, având stații în zone cheie ale orașului.
- Alte recomandări: Din Mamaia Nord, opțiunile de transport public direct către Piața Ovidiu sunt limitate. Este recomandat să utilizați un taxi sau un serviciu de ride-sharing pentru a ajunge la o stație principală din Constanța. Durata călătoriei și costul vor varia în funcție de punctul de plecare și de condițiile de trafic
Vizitând Piața Ovidiu, veți descoperi un loc unde istoria și prezentul se împletesc armonios, oferind o experiență culturală deosebită în Constanța!
Bibliografie:
- Cele mai frumoase poezii“, Editura Albatros, 1969
- Lascu, Nicolae Ovidiu – omul și poetul
- Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Dobrogea 1878-2008., Editura Ex Ponto, 2008,
- Cergău, Titus, Insula lui Ovidiu, Editura Sport-Turism, 1979
- https://discoverdobrogea.ro/piata-ovidiu-vazuta-prin-lupa-timpului/
- https://bibliotecaovidius.wordpress.com/2020/03/20/publius-ovidius-naso-primul-poet-al-spiritualitatii-romanesti/
- https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/Ovidius_epistole-din-exil_1966.pdf
- https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/naso-publius-ovidius_tristele-scrisori-din-pont_2019.pdf
- https://historia.ro/sectiune/general/pagini-din-istoria-orasului-constanta-partea-a-569657.html
- https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/citeste-scrisori-din-pont-poetul-ovidius-brand-al-orasului-intre-adevaruri-si-legende-galerie-foto-641872.html
- https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/citeste-tristele-publius-ovidius-naso-poezie-din-exil-641950.html
- https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/povestea-lui-ovidius-poetul-exilat-la-marginea-2348735.html#google_vignette
- ro
- Cuget Liber
- Sursă foto: DiscoverDobrogea (https://discoverdobrogea.ro/), Historia (https://historia.ro/)











